Un bărbat de 54 de ani a povestit recent întâmplările cutremurătoare prin care a trecut în perioada în care a fost internat în spital, fiind infectat cu noul coronavirus. Bărbatul, care a reușit să învingă boala, povestește cum a fost legat de pat în ATI, cum medicii uitat să îl mai detubeze, asta pentru că nu mai prezenta interes, dându-I șanse de supraviețuire de doar 2%. De asemenea, acesta povestește că familia era disperată și se pregăteau de înmormântare, la sfatul cadrelor medicale care îl tratau.
”M-am detubat singur… Detubarea a fost şansa mea”
„De trei ori resuscitat, de două ori intubat. M-am detubat singur… Detubarea a fost şansa mea, personalul medical renunţând la acest procedeu, punându-mi o mască CPAP. Aşa le-au spus aparţinătorilor mei, care căutau preot petru deshumarea rămăşiţelor pământeşti ale părinţilor, la sfatul lor, ca să se pregătească. Lipsa de comunicare a personalului medical, în special în secţia de ATI, este incredibilă. M-am simţit în toate cele trei săptămâni – în care am fost resuscitat de trei ori, intubat de două ori – exact ca într-un lagăr de exterminare. De altfel, am încercat de două ori să evadez. Uşa salonului era mereu închisă. Prognosticul de supravieţuire dat de medici a fost de 2,5%.”, povesteşte Gabriela Toma despre ororile prin care a trecut internat în spitalul mobil de la Lețcani, pentru ZiaruldeIasi.
”Uşa se deschidea doar când venea mâncarea. În rest, eram singuri… Unii mureau singuri”
Gabriel Toma nu acuză pe nimeni de faptul că a fost legat de pat, dar spune că rănile lăsate la mâini le va purta probabil toată viaţa. De asemenea, acesta spune că nimeni nu comunica cu el, că bolnavilor nu li se explica nimic, nu știau de ce sunt legați și pentru cât timp.
“Imobilizarea pacienţilor «agitaţi psihomotor» ar trebui făcută cu acele manşoane late, căptuşite pe interior cu pâslă, manşoane care împiedică blocarea fluxului sanguin către palme. Eu aveam nişte mâini ca nişte pâini… Nu mi le recunoşteam. Am tras de ele până mi-au intrat în carne. Am urme care probabil le voi purta toată viaţa, drept amintire de «bună purtare» a personalului medical. Iarăşi lipsă de comunicare: nimeni nu îmi spunea de ce trebuie să treci prin toate astea. Sedat fiind, nu conştientizam multe. În salon eram 12.
Uşa se deschidea doar atunci când venea mâncarea sau ne făceau tratamentul. În rest, eram singuri… Unii mureau singuri. M-au găsit de două ori cianotic, detubat, ţinînd în mână tubul. Mai şi glumeau, că arătam ca Statuia Libertăţii, cu mâna întinsă în sus, cu tubul în ea. Nu supravegheau nimic! Am avut un noroc fantastic că nu am murit. Cât de greu ar fi fost ca mereu să fie o cameră video care să supravegheze ce se întâmplă?”., își încheie mărturisirea bărbatul.
Urmărește știrile Obiectiv de Argeș și pe pagina de Facebook, pe grupul Ziar Obiectiv – Știrile Argeșului, pe Google News, pe Tik Tok sau direct pe canalul de WhatsApp
