Terifiant! Tragedia din Colectiv, o reflexie a carnagiului din Biserica Costești-Argeș?

 

Era Denia Prohodului din Vinerea Mare, anul 1930. Aproape toată suflarea micii comunităţi din Costeşti (Argeş) se aduna, ca-n fiecare an, în Săptămâna Patimilor, la bisericuţa de lemn veche de 200 de ani. Sfântul lăcaş, de numai 48 de metri pătraţi, din care 12 însumau altarul, iar 16 prispa (pronaosul), nu putea să-i încapă pe toţi, aşa că înăuntru abia intrau, aproape-nghesuiţi, copiii, cântăreţii şi câţiva bătrâni, în timp ce părinţii ascultau slujba de-afară. Incendiul a izbucnit în timpul Prohodului, de la o lumânare care a atins panglica unei coroane. Focul a fost stins de-ndată, numai că o scânteie avea să aprindă, fără ca măcar cineva să bage de seamă, şi cele câteva zeci de coroane adăpostite în podul bisericii, după cum era obiceiul la acea vreme. Panica i-a cuprins pe cei dinăuntru, care s-au năpustit spre deschizătura de nici un metru, ce dădea spre pridvor şi, apoi, spre uşa, care, la acea vreme, ca-n toate bisericile ortodoxe, se deschidea spre interior. Un detaliu care a avea să transforme lăcaşul într-un crematoriu ermetic. De-afară, îngroziţi, părinţii dădeau şi ei să intre după copiii lor prinşi în flăcări. Zadarnic, însă, căci uşa s-a dovedit a fi de neclintit. “În toată groaza aceea cumplită, cei dinăuntru se-mpingeau urlând şi îmbrâncind spre uşa ce n-a mai putut fi deschisă sub presiunea trupurilor bulucite ori călcate în picioare, la ieşire. Aceeaşi uşă era împinsă spre interior de cei de-afară, disperaţi s-ajungă la copiii, fraţii şi nepoţii deveniţi adevărate torţe. Uşa aceea, dacă s-ar fi deschis invers, ar fi schimbat totul. Sau aproape totul! A fost nevoie de tragedia asta nemaivăzută, ca sistemele de prindere a uşilor să fie schimbate, cel puţin pentru locurile publice”, spune viceprimarul oraşului Costeşti, Damian Haralambie.

Distribuie prietenilor

116 suflete au pierit în acea seară

În numai câteva minute, cei dinăuntru au început sa cadă, unul câte unul, seceraţi de fum şi flăcări. Trupurile inerte, peste care s-au suprapus corpurile celor care mai sperau să răzbească, au întărit şi mai mult baricada ce imobiliza uşa. Şi, de parcă iadul dinăuntru nu era de ajuns, acoperişul de şindrilă, cuprins de vâlvătaie, a căzut deodată peste cei captivi în biserică. Din toată dramatica desfăşurare neorânduită, doar 14 din cele 130 de suflete au reuşit să se strecoare ori să fie trase afară, dar n-au mai supravieţuit decât 12. Iată ce se arăta în darea de seamă a pompierilor care n-au mai putut decât să scoată din cenuşă trupurile carbonizate ale celor care şi-au dat duhul în mai puţin de o jumătate de ceas, în fumul gros şi flăcările ce-au ars din temelii bisericuţa: “După stingerea incendiului şi îndepărtarea lemnăriei, am constatat din prezenţa în care se găseau cadavrele, că între ei s-au dat lupte desperate şi că, dacă nu ar fi fost panica care să-i stăpânească în acel moment, poate că s-ar mai fi salvat măcar câţiva dintre ei.”