Urmărește știrile Obiectiv de Argeș și pe pagina de Facebook, pe grupul Ziar Obiectiv – Știrile Argeșului sau pe Tik Tok
O construcție impunătoare, un conac boieresc construit în anii 1900 și aflat la câțiva kilometri de Pitești, nu este din păcate o atracție turistică, cum ar fi fost într-o țară civilizată, ci o ruină pe care zeci de ani autoritățile au tratat-o cu dezinteres. Acum, clădirea e acoperită de vegetație, are geamurile sparte, pereții dărâmați, acoperișul surpat, această sumbră imagine o putem regăsi la doar câteva sute de metri de Vila Florica din Ștefănești. Fostul conac Antonescu, cunoscut ca tabăra școlară de la Valea Mare, aflat în administrarea Direcției Județene de Sport și Tineret Argeș, este un monument istoric lăsat în paragină de autoritățile locale și județene.
CITEȘTE ȘI: EXCLUSIV! ARGEȘEANCĂ REȚINUTĂ ÎN DOSARUL BĂTRÂNILOR MALTRATAȚI ȘI EXPLOATAȚI DIN VOLUNTARI!
A ajuns un loc în care oamenii străzii se strâng pentru a se ascunde de intemperii și unde chiar și-au făcut culcuș. Este de asemenea rai pentru copiii teribiliști care desenează pe zidurile clădirii – monument istoric, fără să știe că scrijelesc pe sute de ani de istorie. Imaginea generală este completată de mirosul izbitor de urină și fecale, fostul conac transformat de comuniști în tabără, fiind folosit ca WC public de mulți ani. Starea de degradare a ceea ce a fost odată Conacul „Antonescu”, boieri din neamul Brătienilor, este în același timp și un pericol pentru cei care, dintr-un motiv sau altul ajung în zonă, fiindcă vechea clădire stă să se prăbușească.
Rușinos dar adevărat! Scena ideală pentru a turna filme de groază!
Pașii către fostul castel sunt greoi încă de la intrarea pe proprietate. Vegetația lăsată să crească în voie pune piedică la fiecare ridicare de picior. Nu mai vorbim despre gunoaiele lăsate în urmă și lipsa oricărei intervenții de curățare a zonei din partea instituțiilor abilitate. Dacă răbdarea este suficientă și se ajunge la clădire, imaginea este demnă de un film de Hitchcock: un castel părăsit care ar putea fi oricând locația ideală pentru un film horror. Scările care duc spre conac sunt degradate, crăpăturile fiind acoperite în mare parte de vegetația crescută sau de gunoaie. Parapeții din stânga și dreapta sunt în aceeași stare.
Ultimul rând de trepte prevestește un final tragic. Sau o aventură care s-ar putea termina tragic. Balconul de la mijlocul castelului mai are puțin și cade. Ferestrele lipsesc cu desăvârșire, iar de-a dreapta și de-a stânga pe bolții semicirculare ne izbesc graffitty-uri mânjite la întâmplare. De asemenea, cerdacul din partea dreaptă a clădirii se susține în doi piloni măcinați de-a lungul secolului de intemperii, stâlpi care pot ceda în orice secundă.
Dacă te aventurezi să mergi mai departe (ceea ce faci sigur pe riscul tău), constați că interiorul, care arată ca după bombardamente, e asezonat cu mesaje de „dragoste eternă”. Scările care duc spre etaj sunt mai mult decât șubrede, iar pereții unde cândva au fost tablouri sau alte opere de artă au fost mânjiți cu mesaje precum „Anca și Rich – you will be mine forever…”
În locul unde, poate cândva, a fost o cupolă sau un candelabru, este în prezent o ditamai spărtura, o gaură prin care plouă și ninge… și distruge și mai mult. Din sălile somptuase de odinioară au mai rămas doar pereți dărâmați, decorațiile și tot ce a fost de valoare a fost furat, iar restul este acoperit de inscripții colorate realizate de vizitatori, degradarea crescând de la o zi la alta. La toate se adaugă buruienile care au acaparat totul, gândăniile, rozătoarele și șerpii.
Cine-i de vină? DJST? Direcția de Cultură Argeș? Primăria Ștefănești?
După marea naționalizare, conacul, care a aparținut familiei Antonescu, a ajuns în proprietatea statului. A urmat o perioadă în care a avut mai multe destinații de folosiță, până în momentul care a ajuns o tabără de elevi. Statut pe care și l-a păstrat până în anii ’90. De precizat este faptul că după Revoluție, clădirea a ajuns în administrarea DJST Argeș, instituție care a lăsat „castelul” să se deterioreze indiferent de directorul aflat la conducere și de culoarea sa politică. Dacă imediat după Revoluție, fostul conac încă mai avea utilitate ca tabără, cu timpul lipsa investițiilor a dus la lipsa de cerere din partea școlilor.
Undeva în apropiere de anii 2000, tabăra a fost desființată, iar orice intervenție din partea Direcției a încetat. Clădirea și domeniula au început să se degradeze, ajungând astfel la stadiul actual.
Nici Direcția de Cultură Argeș nu a făcut vreun demers pentru salvarea conacului, deși în „fișa postului” are obligația de a face sesizări către autoritățile competente sau să amendeze proprietarii care nu își îngrijesc clădirile declarate monument istoric (Conacul Antonescu este considerat monument istoric clasa a II-a). Primăria Ștefănești a avut nenumărate ocazii de a interveni pentru a salva domeniul, dar nicio persoană care s-a aflat, mai mult sau mai puțin la conducerea acesteia, nu a mișcat un singur deget pentru salvarea unui bun de patrimoniu. Cât despre căutarea de soluții pentru accesarea de fonduri europene pentru reabilitarea conacului… nici nu se mai pune problema. Dacă la fostul primar nu aveam pretenții, la actualul mulți se așteptau să facă măcar un pas pentru salvarea acestui monument, însă Nicolae Velcea întâmpină dificultăți și cu banalele asfaltări. Astfel, și prin această „neîmplinire”, Argeșul mai pierde un obiectiv turistic din multele pe care le-a avut și pierde, în același timp, șansa de a atrage turiști și de a se dezvolta.
„Uitată și părăsită, așa arată astăzi, ceea ce eu as numi, adevărată cetate din orașul Brătienilor!”
Ne-a impresionaat un mesaj postat pe Facebook de un cadru didactic, o profesoară de școală primară din Pitești, care, probabil, ca și noi nu poate explica elevilor sau celor din jur de ce ne batem joc de cultura, istoria și moștenirea arhitecturală, o avere de care alții nu s-au putut bucura.
„Un conac impunător cândva, cu două creneluri, ce duc cu gândul la o cetate, stă gata să se prăbușească la doi pași de vila Florica, ascuns printre dealurile Ștefăneștiului. Copacii și lăstărișul, adirea de vânt sau cântecele păsărilor, i-au rămas singurii tovarăși. Din păcate, aceștia îi țin companie în vreme ce își trăiește ultimele clipe, în timp ce oftează când îi mai pică vreo cărămidă ori bucată de zid, sau plânge odată cu ploaia care îi șubrezește ultimele bucăți de acoperiș. Așteaptă in tăcere, la adăpostul lăstărișului care a învăluit-o încetul cu încetul, astfel că e greu să o observi chiar dacă știi de existența ei. Uitată și părăsită, așa arată astăzi, ceea ce eu as numi, adevărată cetate din orașul Brătienilor.
Urme ale clădirii falnice din trecut încă se găsesc – o alee largă pe care urcau probabil trăsuri, scara frumoasă acoperită azi de frunze, o intrare monumentală, terasa de unde se vede întregul oraș, arhitectura de odinioară, cu tavane sculptate, coloane frumos decorate, cornișe, ferestre largi.
Este conacul Emanuel (Nolică) Antonescu, profesor de drept și dramaturg, o personalitate a secolului XX, care și-a găsit refugiu și inspirație între dealurile Ștefăneștiului. Emanuel Antonescu a debutat ca dramaturg la doar 24 de ani, prima sa piesă fiind jucată chiar la Teatrul Naţional din Bucureşti. A fost fiul moşierului Nicolae Antonescu şi al Zoei Antonescu (născută Micescu), aceasta din urmă înrudită cu familia Brătianu.
Clădirea a fost ridicată la începutul secolului XX, în stil neoromânesc, cu pridvor, coloane decorate cu motive vegetale, arcade, toate realizate din materiale locale și cu ajutorul tehnicilor tradiționale. Mai este cunoscută ca vechea tabăra din Ștefănești, deoarece aici se organizau tabere școlare în perioada comunistă. Probabil din acea perioadă i-a fost atribuită și legenda care o descrie ca pe o ruină bântuită.
Privind ceea ce a rămas din frumoasa clădire înțeleg de ce, din când în când, mi se face dor să mă întorc printre ruine. Găsesc la ele calitatea de a mă purta în timp, către un trecut fermecător, care, reînviat ar putea alina tulburările prezentului, dureros pentru clădirile cândva pitorești. Printre ruine găsești timpul nestatornic, dovezile schimbărilor și poate unicitatea clipei. Aici și acum – tu, prezentul și ele, trecutul. Și…ca o visătoare îmi place să le readuc la lumină, să le fac din nou scena unde se nasc povești de viață, de dor, de suflet. Scena lui Nolică Antonescu a fost conacul frumos, din secolul XX; ruinele aceleiași cladiri devin scena mea. Cea pe care vreau să reaprind reflectoare, să trag cortina, să îmbrac recuzita veche, să șterg praful și să spun povești. Să risipesc liniștea care devine tot mai apăsătoare odată cu trecerea anilor, să pun zâmbete acolo unde au ramas doar ziduri triste. Uneori, sala e goala, căci puțini văd dincolo de întuneric, aud dincolo de liniști, citesc dincolo de rânduri și simt … dar ecourile acestei săli răzbat din negura timpului.
Pe această scenă nu eu sunt personajul principal, ci …povestea. Pe ea o îmbrac în haine țesute cu sensibilitate, o luminez cu vis și speranță, îi pun în păr raze de lună și pe buze petale de iasomie, iar ochii îi vor fi întotdeauna melancolici și visători.
Astfel, Ea, povestea poate depăși barierele uitării, ale indiferenței, devine muză și pășește prin eternitate. Poate fi spusă din nou, reinterpretată, poate inspira pe alții și le poate deschide noi căi.
PS : Mi-aș dori ca toți cei care vizitează și apreciază rolul istoric al familiei Brătianu, să schimbe cumva soarta acestui loc. Mă refer mai ales la cei cu rol de decizie. Istoria nu e doar pentru a da bine în fața camerelor, ea trebuie apreciată, valorizată. E nevoie uneori să se investească pentru ca un loc să poată străluci din nou!” – Cerasela Zamfir.
Sursa foto: Facebook/Fotografia Interzisă
Urmărește știrile Obiectiv de Argeș și pe pagina de Facebook, pe grupul Ziar Obiectiv – Știrile Argeșului sau pe Tik Tok
Urmărește știrile Obiectiv de Argeș și pe pagina de Facebook, pe grupul Ziar Obiectiv – Știrile Argeșului, pe Google News, pe Tik Tok sau direct pe canalul de WhatsApp
