Cea mai mare susținătoare a lui Robert Glință, mama sa, Irina Glință, a postat pe facebook un mesaj încărcat de emoție, aducând mulțumiri tuturor celor care l-au susținut pe marele înotător argeșean în toți anii în care a făcut România mai faimoasă și Piteștiul mai cunoscut.
CITEȘTE ȘI: ÎNOTĂTORUL ROBERT GLINȚĂ-ANUNȚ ȘOC! CE DECIZIE A LUAT SPORTIVUL?
„Binețe tuturor!
Am considerat că se cade să scriu și eu câteva idei (nu pot scrie “cuvinte”, că sigur nu mă voi putea rezuma doar la “câteva”) cu privire la subiectul atât de vehiculat în ultimele zile și care mă privește în mod direct.
Și nu pentru că ar avea vreo greutate ceea ce gândesc, în deciziile lui Robert, ci din respect și prețuire pentru toți cei care mi-ați urmărit postările special pentru veștile despre el.
„În spațiul on-line, am observat că devenise una dintre cele mai citite știri!”
Scriu abia acum întrucât, în ziua când Robert m-a anunțat că vrea să facă publică vestea (undeva pe la prânz), eram prinsă cu treburile de serviciu – am apucat doar să citesc ce a scris și mi-am zis că o să intru mai târziu pe rețelele de socializare, pentru o eventuală distribuire și de pe contul personal.
Spre seară, când m-a sunat fratele meu să mă întrebe ce-și-cum (că a văzut la t.v.), am lăsat orice altă activitate și am intrat pe internet. În spațiul on-line, am observat că devenise una dintre cele mai citite știri, iar, aici, pe facebook, erau atât de multe mesaje și comentarii, încât mi s-a părut deja prea multă cerneală scursă (cu căldură și cu dragoste , nimic de refuzat – mulțumim pentru pentru toate vorbele frumoase), să mai deschid și eu același topic, neaducând practic nimic nou, ci doar smulgând aceleași vorbe de la aceiași oameni care își dăruiseră timpul pentru a-și exprima simpatia la postarea inițială precum și la distribuirile masive ale diverselor instituții, trusturi de presă sau ale persoanelor care l-au îndrăgit.
„Nu are rost să neg, au reușit să-mi smulgă lacrimi”
Sigur, au fost mesaje și telefoane la care am răspuns (plecăciuni pentru manifestările sincere de mulțumire, adresate, prin mine, lui Robert) și sigur am citit cât am putut de mult, din repostările și comentariile voastre. Și da, nu are rost să neg, au reușit să-mi smulgă lacrimi – dacă, până atunci, am adoptat o atitudine plină de serenitate, fiind profund optimistă cu privire la ce aduce viitorul prin punctul pus în fraza prezentului de către Robert, toată revărsarea de apreciere pe care am simțit-o din tot ceea ce ați scris m-a transformat într-o nostalgică, într-o sensibilă și într-o visătoare.
Cine și-a exprimat opinia cu malițiozitate, cred că mai degrabă ne spune ceva despre sine decât despre Robert
Au fost făcute (și probabil vor mai fi) foarte multe speculații în legătură cu decizia lui Robert. Nu le vom putea opri oricât de multe detalii am da, fie eu, fie oricine altcineva – oricât de apropiat am fi de el, oricât de cunoscător al fenomenului sportiv, prin prisma experienței personale, ne-am dovedi, oricâte cărți, studii sau etape spirituale am fi parcus.
Cine și-a exprimat opinia cu malițiozitate, cred că mai degrabă ne spune ceva despre sine (despre propriile lupte, neîmpăcări și angoase), decât despre Robert, despre motivele sau obiectivele lui.
Mie-una mi s-au părut suficient de concludente cuvintele lui Robert.
Cred că a pus în ele exact ce era în sufletul lui, în momentul în care le-a scris, și orice „analiză pe text” nu ar fi decât o pierdere de vreme, o dare de importanță a cuiva, și nu a ceva. Motiv pentru care, nu voi adăuga nimic în plus, la ceea ce a declarat el.
Scopul pentru care scriu și postez aceste rânduri este cu precădere acela de a vă asigura că, deși a venit pe neașteptate și total pe nepregătite (eu, spre exemplu, i-am făcut cadou, la întoarcerea de la Mondiale, un slip pentru antrenament, iar el și-a încheiat scurta vacanță – petrecută cu prietenii lui la Baia Mare – plecând foarte devreme, în data de 2 ianuarie, și conducând un drum lung, pentru a fi în aceeași zi la București și a-și începe pregătirea a doua zi, respectiv, de pe data de 3 – tot singur și cu de la sine cerință, ce-i drept, ca în ultima jumătate de an), primim și privim această încheiere anume pentru a face loc unui nou început.
Punct. Și de la capăt! E greu să vedem că un om sau o situație nu se comportă sau nu evoluează așa cum ne așteptăm noi.
Dar care este, până la urmă, sensul vieții fiecăruia dintre noi? Este să le facem altora pe plac? Este să ne comportăm așa cum alții au nevoie (cu scopul de a extrage foloase din rezultatele acțiunilor noastre)? Este să mărșăluim indiferenți la felul cum ni se simte mintea și corpul spre un țel măreț, fie că este el considerat astfel prin natura dorinței, prin tiparele societății sau prin experiențele noastre anterioare care ne cer să fim ceea ce alții au fost sau poate n-au fost niciodată? Este să ne umplem vitrinele de distincții, de medalii și de trofee, să ne ticsim buzunarele/portofelele/conturile cu bani sau garajul cu mașini, casa cu bunuri, timpul cu călătorii, rămânând, oricât am pune, încă un gol de umplut? Este să îi facem pe alții să vibreze (de emoție, de dragoste, de admirație…), inima noastră nesimțind niciodată iubire și siguranță de-ajuns? Este să fii sănătos la vedere, dar să simți dureri, în fiecare zi, în părți pe care nici nu știai că le ai, nu aveai habar că au propriul lor creier și un senzor al unor dureri chiar și fără temei?
Niciodată viața nu se oprește, odată atins acel țel, odată simțind acest sens.
Poate că da! Poate, pentru fiecare om în parte, există un moment în care sensul este chiar unul din cele de mai sus. Cu toate acestea, niciodată viața nu se oprește, odată atins acel țel, odată simțind acest sens.
De unde deduc că există mai multe sensuri, sau, mai bine zis, că niciun sens nu își este sieși de ajuns și că ceea ce trăim sunt doar etape, pe care le acceptăm sau nu, dându-le sens mai degrabă după, decât înainte – când deja ne fi îndreptat spre un alt nou țel/sens.
(Sunt conștientă că felul cum m-am exprimat este mai alambicat decât subiectul o impunea și decât publicul care va citi avea nevoie, ca să înțeleagă. Dar sper ca esența să străbată din emoția cu care le-am scris, și nu din semantica termenilor aleși.)
În opinia mea, iubirea este mai mare decât ceea îți oferă cineva, material sau imaterial.
Asemenea sufletului, iubirea poate fi pusă între niște paranteze (ca nașterea și moartea), însă el/ea există chiar și dincolo de aceste momente vizibile, transformatoare, tangibile.
Poate că și rezultatele lui Robert, în înotul de performanță, sunt tot niște paranteze. Nu mă pot pronunța dacă cea de acum este una închisă, însă știu sigur că iubirea pe care o generează însăși existența lui ♂️poate fi panaceul prin care mulți oameni (inclusiv eu) s-au vindecat. Dacă de „o boală” sau dacă de mai multe, dacă vor exista recurențe sau virulențe, nici asta nu pot comenta. Căci fiecare ne creăm propriile „maladii” prin ceea ce avem nevoie să experimentăm – dar, negreșit, pentru oricare dintre aceasta va exista „medicamentul” potrivit (a se citi persoana prin care se generează conștientizarea/trezirea, respectiv lecuirea/reîntregirea).
În conlcuzie:
Înotul a făcut parte din viața noastră mai mult decât au făcut-o o casă sau niște persoane – nu putem fi decât recunoscători pentru toate darurile oferite și pentru tot ceea ce vom mai culege, de azi înainte, tot prin rădăcinile lui.
Oamenii care l-au cunoscut pe Robert au făcut-o prin prisma succesului său, dar, de-a lungul carierei sale, mai multe au fost momentele în care nu a fost cel mai sus, decât cele în care i-au strălucit medaliile la gât. Și tocmai din acele episoade „cu mai puțin succes” am învățat cu toții cel mai mult.
Acum, că pare a fi un moment de respiro, din perspectiva aceasta, a efortului depus pentru a avea succes, sunt mai conștientă decât oricând că durerea este combustibilul evoluției. Dacă o ții tot într-o salbă de reușite, devii ignorant, devii… orb la toate celelalte posibilități de a fi. Și sunt atât de multe!… pentru a ajunge să manifești cu adevărat ceea ce EȘTI (în sine, și nu ca nume, profesie, statut, rang sau orice altă invenție socială de calificativ).
Orice va decide Robert să facă în viață, lumina cu care s-a născut și pe care și-a îmbogățit-o permanent nu va înceta niciodată să ne atragă privirea și să ne încânte.
Toate vin și trec, într-o ciclicitate perpetuă, nimic nu este etern (până și Pământul și Universul s-a demonstrat că vor avea un sfârșit), schimbarea fiind cea mai certă constantă, cum unii o spun. Însă, dacă folosim transformarea ca sinonim al schimbării, nu putem decât să ne arătăm și mai entuziasmați că rezidurile luminii ce am fost cândva devin acum materia primă pentru ceva… nou și intrigant.
☀️Îmi mai rămâne doar să sper că această curiozitate luminoasă ne va pătrunde pe toți, permițându-ne astfel să savurăm zilnic spectacolul la care asistăm (sau participăm) într-o fascinantă premieră absolută!
♀️Vă mulțumim pentru toată comuniunea pe care, prin prezența virtuală și scrierile voastre, am experimentat-o aici! Începutul acestui capitol (deși nu știm, deocamdată, cum se va numi cartea din care va face parte) să vă umple inimile de exaltare și să fie să găsim mereu noi-și-noi motive să ne bucurăm, prin celebrarea fiecărei clipe pe care o trăim! Pentru că… suntem! Pur și simplu!”, este postarea FĂCUTĂ DE Irina Glință, mama marelui înotător, Robert Glință.
Urmărește știrile Obiectiv de Argeș și pe pagina de Facebook sau pe grupul Ziar Obiectiv – Știrile Argeșului
Urmărește știrile Obiectiv de Argeș și pe pagina de Facebook, pe grupul Ziar Obiectiv – Știrile Argeșului, pe Google News, pe Tik Tok sau direct pe canalul de WhatsApp