În ziua în care școlile s-au umplut din nou de copii, România ar trebui să vorbească despre viitor. Dar există copii pentru care viitorul începe să fie înlocuit de o doză. Și, poate cel mai grav, fenomenul nu mai poate fi ascuns.
„Toți prietenii mei se droghează. Unii dintre ei au ajuns pe stradă. Am început consumul la vârsta de 9 ani.”
Nu este un scenariu de film. Nu este povestea unei generații pierdute dintr-o țară îndepărtată. Sunt mărturii care ar trebui să dea alarma într-o Românie în care, de ani de zile, vorbim despre strategii, planuri și campanii.
Întrebarea este simplă: ce s-a schimbat în tot acest timp?
Pentru că drogurile nu mai sunt o problemă despre care să discutăm doar atunci când apare un caz spectaculos la televizor. Sunt în școli, în grupuri de adolescenți, în cartiere și, uneori, chiar în casele în care copiii ar trebui să fie cel mai bine protejați.
Mai grav este că avem de-a face cu copii care ajung să descopere drogurile la vârste la care ar trebui să descopere lumea.
Un copil de 9 ani ar trebui să se gândească la joacă, la școală, la prieteni și la visurile lui. Nu la următoarea doză.
Fenomenul a căpătat o dimensiune și mai dureroasă: există copii care au intrat în contact cu drogurile chiar în familie. Prima doză nu a venit neapărat de pe stradă. Pentru unii, a venit din propria casă.
Asta înseamnă că nu mai vorbim doar despre trafic sau despre combaterea dealerilor. Vorbim despre familii, educație, prevenție, sănătate mintală și despre capacitatea statului de a interveni înainte ca un copil să devină dependent.
Iar când un adolescent ajunge să spună că „toți prietenii” lui consumă, întrebarea nu mai este dacă fenomenul există.
Întrebarea este cât de mare a devenit și cât de mult ne prefacem că nu îl vedem.
La începutul anului, România a fost zguduită de cazul unui băiat de 15 ani ucis și îngropat de alți doi copii. Unul dintre cei implicați consumase droguri.
Un asemenea caz ar trebui să producă nu doar emoție, ci și întrebări.
Unde au fost adulții? Unde a fost prevenția? Cine a văzut semnele? Cine trebuia să intervină? Și, mai ales, câți copii trebuie să ajungă victime înainte ca problema să fie tratată ca o urgență națională?
Ne-am obișnuit periculos de mult să reacționăm după tragedii.
Un caz șochează România. Apar declarații. Se promit măsuri. Se anunță strategii. Trec săptămânile, apoi lunile, iar subiectul dispare din atenție.
Între timp, pe stradă, în școli și în grupurile de adolescenți, fenomenul continuă.
Copiii nu au nevoie doar de afișe și sloganuri. Au nevoie de adulți care să îi asculte, de profesori pregătiți să recunoască semnele consumului, de părinți informați și de servicii reale de prevenție și tratament.
Au nevoie să știe că, dacă au făcut o greșeală, există o cale de întoarcere.
Pentru că un copil dependent nu este o statistică. Este un copil pe care societatea riscă să îl piardă.
Iar România nu își poate permite să piardă o generație în timp ce autoritățile redactează încă o strategie.
Poate că aceasta este întrebarea de la care trebuie să pornim: câți copii trebuie să ajungă dependenți pentru ca România să considere drogurile o urgență și nu doar o temă de campanie?
Astăzi începe școala. Pentru unii copii începe un nou an de învățare.
Pentru alții, însă, începe o luptă despre care cei mai mulți adulți nici măcar nu știu.
România pierdută în droguri nu este doar o campanie. Este o realitate pe care nu ne mai permitem să o ignorăm.
Urmărește știrile Obiectiv de Argeș și pe pagina de Facebook, pe grupul Ziar Obiectiv – Știrile Argeșului, pe Google News, pe Tik Tok sau direct pe canalul de WhatsApp
