SĂRBĂTOARE MARE, AZI, 26 octombrie! Ce se dă de POMANĂ de Sfântul Dumitru ca să-ți meragă bine tot anul! TRADIȚII și SUPERSTIȚII!
Creștinii ortodocși îl sărbătoresc pe 26 octombrie pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, cunoscut și ca Sfântul Dumitru. În tradiția populară românească, ziua poartă numele de Sâmedru și marchează încheierea verii pastorale și începutul iernii pastorale.
Sărbătoarea este înscrisă cu cruce roșie în calendarul creștin ortodox și este dedicată rugăciunii și cinstirii martirului care și-a păstrat credința în timpul persecuțiilor din Imperiul Roman. În România, numeroase biserici și mănăstiri îi poartă numele.
Pentru comunitățile rurale tradiționale, această dată avea și o importanță economică și socială: păstorii coborau turmele de la munte, se încheiau înțelegerile pentru muncile din sezonul cald și începeau pregătirile gospodăriilor pentru iarnă. Obiceiurile asociate zilei priveau sănătatea, protejarea animalelor, recoltele și încercările de a anticipa vremea.
Pe 26 octombrie își serbează onomastica persoanele care poartă numele Dumitru, Dimitrie, Dumitra, Dumitrița, Mitică și alte forme derivate.
În județul Neamț, Mănăstirea Pângărați, aflată pe valea Bistriței, îl are drept ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. În fiecare an, hramul este marcat prin slujbe dedicate acestuia.
Conform istoricului mănăstirii, prezentat de publicația citată, viața monahală organizată în zonă a început în 1432, când Cuviosul Simeon s-a retras în apropierea pârâului Pângărați alături de doi ucenici. În 1461, cu sprijinul domnitorului Ștefan cel Mare, a fost construită o biserică de lemn cu hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.
Tradiția istorică a așezământului consemnează că biserica a fost sfințită de Mitropolitul Teoctist I la 26 octombrie 1461. Biserica de piatră a fost construită ulterior, în 1560, de domnitorul Alexandru Lăpușneanu.
Potrivit tradiției bisericești, Sfântul Dimitrie era originar din Tesalonic, pe teritoriul Greciei de astăzi, și a trăit la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea, în timpul împăraților Dioclețian și Maximian Galeriu. Scrierile hagiografice îl prezintă ca fiu al unui înalt dregător roman, crescut într-o familie creștină.
În aceste scrieri se arată că părinții l-ar fi botezat în secret, într-o perioadă în care creștinii erau persecutați. După moartea tatălui, Dimitrie ar fi primit o funcție importantă în conducerea cetății Tesalonic, cu atribuții administrative și militare, dar și-ar fi mărturisit deschis credința și ar fi propovăduit învățăturile creștine.
Tradiția relatează că împăratul Maximian a dispus întemnițarea lui după ce a aflat că era creștin. În aceeași perioadă, tânărul creștin Nestor i-a cerut binecuvântarea înainte de confruntarea cu Lie, un gladiator cunoscut pentru uciderea adversarilor săi.
După victoria lui Nestor asupra lui Lie, împăratul ar fi poruncit uciderea lui Dimitrie, considerând că acesta îl sprijinise pe tânăr. Potrivit tradiției bisericești, Dimitrie a fost martirizat în anul 306, fiind străpuns cu sulițele în temniță, în timp ce se ruga.
Numele de Izvorâtorul de Mir provine din tradiția religioasă potrivit căreia din moaștele sale ar fi curs un lichid binemirositor, considerat binecuvântat și asociat cu vindecări miraculoase. Moaștele se află în Biserica Sfântului Dimitrie din Tesalonic, important loc de pelerinaj ortodox.
Sfântul Dimitrie este considerat ocrotitorul spiritual al orașului Tesalonic. În icoane apare frecvent în veșminte militare, uneori călare și cu o suliță.
Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir și Sfântul Dimitrie cel Nou sunt doi sfinți diferiți, sărbătoriți în zile consecutive. Primul este prăznuit pe 26 octombrie, iar Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, numit și Dimitrie Basarabov, pe 27 octombrie. Sfântul Dimitrie cel Nou a fost monah și a trăit în apropiere de Basarabovo, localitate aflată pe teritoriul Bulgariei de astăzi. Este considerat ocrotitorul Bucureștiului, iar moaștele sale sunt păstrate la Catedrala Patriarhală din Capitală.
La sfârșitul lunii octombrie, în București se desfășoară anual un amplu pelerinaj dedicat Sfântului Dimitrie cel Nou. În cadrul acestuia este cinstit și Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.
În calendarul popular, Sfântul Dumitru este numit Sâmedru, Sân-Medru sau Sumedru și este privit drept patron al păstorilor și vestitor al iernii. Cercetările etnografice prezentate în material îl asociază cu Sângiorzul, numele popular al Sfântului Gheorghe, cele două sărbători delimitând anotimpurile anului pastoral.
Sfântul Gheorghe, sărbătorit pe 23 aprilie, marchează începutul verii pastorale, iar Sfântul Dumitru, pe 26 octombrie, încheierea acesteia. Credințele populare îi atribuie primului înfrunzirea pădurilor și începutul unui nou ciclu de viață, iar celui de-al doilea căderea frunzelor și venirea frigului.
Importanța acestor repere pentru organizarea vieții pastorale este descrisă de etnologul Ion Ghinoiu în lucrarea „Zile și mituri. Calendarul țăranului român”, menționată de sursa citată. Sâmedru era cunoscut și ca „Ziua Soroacelor”, când ajungeau la termen înțelegeri, datorii și angajamente stabilite primăvara.
Ciobanii primeau plata pentru munca din timpul verii, proprietarii își luau animalele înapoi, iar unele comunități încheiau noi învoieli pentru sezonul următor. Tot în această perioadă se organizau târguri de toamnă, cu animale, produse agricole și mărfuri pentru gospodării.
De sfârșitul pășunatului era legată și tradiția numită „Nunta Oilor”, întâlnită sub mai multe denumiri. În zona Bacăului, cercetările etnografice consemnează numele „Năpustirea berbecilor”, „Nunta arieților” și „Răscol”. Aceste obiceiuri însoțeau organizarea turmelor, coborârea oilor de la munte și încheierea socotelilor dintre proprietari și ciobani. Finalul sezonului era marcat adesea prin petreceri și întâlniri ale comunității.
Un alt obicei este „Focul lui Sâmedru”, organizat tradițional în seara de 25 octombrie, în ajunul sărbătorii. Ritualul era întâlnit mai ales în comunități din Muntenia, în zonele de deal și de munte din nordul județelor Argeș și Dâmbovița, dar și în părți ale județului Vâlcea.
Descrierile etnografice arată că tinerii strângeau lemne și aprindeau un rug mare, de obicei pe un loc înalt, vizibil din sat. În jurul lui se adunau copii, tineri și alți membri ai comunității, chemați prin strigătul „Hai la Focul lui Sâmedru!”.
În unele locuri, în centrul rugului era pus un brad, a cărui ardere simboliza sfârșitul unui ciclu al naturii și începutul altuia. Copiii și tinerii săreau peste foc, potrivit credințelor locale, pentru sănătate, noroc sau găsirea perechii.
Aceste gesturi aparțineau ritualurilor populare de purificare și înnoire, nu practicilor religioase obligatorii ale Bisericii. După stingerea focului, în unele comunități, oamenii duceau tăciuni ori cenușă în grădini și livezi, crezând că vor ajuta rodirea pomilor și fertilitatea solului.
Întâlnirea din jurul focului avea și un rol comunitar, oferind prilejul socializării și al transmiterii tradițiilor între generații. Sărbătoarea era asociată și cu pomenirea morților. În unele regiuni, în ajun se organizau pomeni numite „Moșii de Toamnă”, cu practici diferite de la o comunitate la alta.
Potrivit tradițiilor consemnate de etnografi, femeile pregăteau și împărțeau pâine, colaci și fructe de sezon în memoria celor decedați. Printre alimente se aflau mere, nuci, struguri și alte roade ale toamnei, în funcție de obiceiurile locale.
În unele zone, darurile ajungeau la copii și persoane nevoiașe, gestul având atât o dimensiune religioasă, cât și una comunitară. Din perspectiva Bisericii Ortodoxe prezentată în material, pomenirea celor adormiți se întemeiază pe rugăciune și milostenie, fără obligația de a împărți anumite alimente în această zi.
În numeroase sate, oamenii evitau unele activități gospodărești de Sfântul Dumitru. Respectarea sărbătorii era asociată, în credințele populare, cu apărarea sănătății, a animalelor și a gospodăriei de necazuri.
Documentările etnografice consemnează inclusiv interdicția de a se pieptăna în ziua de Sâmedru, întâlnită în anumite zone, din credința că gestul ar pune turmele în primejdie din cauza lupilor. Asemenea superstiții reflectau preocuparea comunităților pastorale pentru protejarea animalelor de sălbăticiuni.
În alte locuri, ziua era rezervată odihnei, rugăciunii și întâlnirilor cu familia, iar muncile care puteau aștepta erau amânate. Aceste credințe populare sunt distincte de învățătura ortodoxă, care leagă sărbătoarea de participarea la slujbe, rugăciune și milostenie, nu de ideea că gesturile cotidiene ar provoca automat nenorociri.
Data de 26 octombrie era folosită și ca reper pentru încercările de a anticipa vremea din lunile următoare. Sătenii urmăreau cerul, precipitațiile și comportamentul animalelor, potrivit unor credințe transmise între generații.
Se considera că luna plină și cerul senin din noaptea apropiată sărbătorii anunțau o iarnă blândă. Vremea închisă, ploaia ori ninsoarea erau interpretate ca semne ale unei ierni aspre, cu ger și zăpezi abundente.
O recoltă bogată de nuci și gutui era privită, la rândul ei, ca un posibil semn al unei ierni grele. În unele comunități, ciobanii puneau o haină în mijlocul turmei și urmăreau ce oaie se așeza pe ea: una neagră era asociată cu o iarnă mai blândă, iar una albă cu o iarnă aspră.
Aceste practici țin de tradiția populară și nu reprezintă metode științifice de prognoză meteorologică. Vremea dintr-o singură zi sau comportamentul unui animal nu pot stabili caracteristicile unui anotimp întreg.
Urmărește știrile Obiectiv de Argeș și pe pagina de Facebook, pe grupul Ziar Obiectiv – Știrile Argeșului, pe Google News, pe Tik Tok sau direct pe canalul de WhatsApp
