Artistul Sidonius Ionescu- expoziția „Generații” semn de recunoștință față de maeștrii săi!
Artistul plastic argeșean, Sidonius Ionescu, a organizat o expoziție la Galeria de artă Simeza în perioada 1-15 martie 2025, vernisajul acesteia având loc duminică, 2 martie, în prezența criticul de artă, Ana Amelia Dinca iar atmosfera a fost întreținută de pianistul Vasile Coverca.
CITEȘTE ȘI: Când vom circula de la Craiova pe litoral numai pe autostradă? Un nou termen!
Iubitorii de artă și frumos sunt așteptați, de luni până vineri, între orele 10:00 și 18:00, în București (B-dul Gheorghe Magheru, nr 20) să viziteze expoziția „Generații” care readuce în atenția publicului emulația care se stabilește între discipolul Sidonius Ionescu și maeștri săi, Mara Diaconu, Anca Boeriu și Nicolae Alexi. În dublă calitate, de curator și expozant, Sidonius Ionescu, a realizat această expoziție drept un proiect de recunoștință față de maieștrii săi, care s-a bucurat și de susținerea Uniunii Artiștilor Plastici din România și a sponsorilor: Casa de vinuri Ștefănești – MARCEA, RURAL, ZARIS și Atelier de Creație – THE ART SOCIETY.
Iată câteva aprecieri ale criticului de artă Ana Amelia Dincă:
”Expoziția „Generații” readuce în atenția noastră emulația care se stabilește între discipolul Sidonius Ionescu și maeștri săi, Mara Diaconu, Anca Boeriu și Nicolae Alexi.
Dimensiunea interactivă și benefică a actului pedagocic, ramificată de-a lungul deceniilor în plan afectiv și profesional în devenirea ucenicului lor, curatorului expoziției, l-au adus pe acesta în situația de a reevalua importanța avută de profesorii săi asupra propriului destin și amprenta pe care aceștia au lăsat-o asupra sa prin puterea exemplului.
Astfel, „tot ce ține de compoziție, formă, pată, punct și linie, experimentând în cadrul atelierelor diverse tehnici grafice, apoi compoziții în tuș sau baiț cu penița, până la studii de element organice” marchează anii petrecuți sub îndrumarea profesoarei Mara Diaconu, în cadrul Secției de Grafică de la Liceul de Artă „Dinu Lipatti” din Pitești, între anii 1999-2003. A urmat experiența artistică de la Secția de Grafică a Universității Naționale de Arte din București (2003-2007), cei patru ani alături de Anca Boeriu, constând în „multe experimente în zona gravurii, a culorii, a texturii plăcilor de metal.”
În perioada masteratului la U.N.A.R.T.E (2007-2009), Nicolae Alexi a fost cel care a continuat să-i imprime dorința de a descoperi noi expresivități. „Temele îndrăznețe în grafică și pictură, acuarela direct pe pânză sau analiza corpului feminin au devenit un reper și o sursă de inspirație în seria mea „Erotica”, la care am început să lucrez în 2006.
O temă ofertantă pentru mine, unde toate experiențele trăite alături de maeștri și îndrumătorii mei se pot uni pe alocuri în lucrările realizate.” Astfel, manifestarea de la Galeria „Simeza” a reunit patru graficieni cu viziuni conturate, unitatea discursului expozițional fiind dată de corpul uman, azezat în diferite contexte stilisitice și conceptuale.
O succesiune de imagini, care ne dau senzația că aparțin visului, având legătură cu trăirile artistei și cu dorința de reconstruire a unei lumi fără contradicții, sunt reprezentate de Mara Diaconu cu o plasticitate pentru care experiența și puterea de redefinire continuă a propriei creații denotă un punct de maturitate artistică, de conturare a unei opere susținută de o vastă experiență.
Modalitatea prin care zona subconștientului relaționează forme, în care descoperim simbolurile lumii noastre, s-a integrat fabulosului, cu surse în explorarea propriei imaginații și culturi vizuale. Prezența personajului feminin în spațiul acvatic explorează necunoscutul și indecisul într-o ambianță exotică, inducând ideea de existență în adâncuri și în substraturile eului, căruia îi propune alternativa visului și a introspecției. Însă apariția supranaturalului este doar un pretext de eliberare a artistei de consecințele viețuirii în societate, accesul în lumea ideală făcându-se prin respingerea energiilor negative. Gestul palmei deschise, apărând ca o barieră între noi și ceea ce se află dincolo de aparențe, nu exclude prezența unei atmosfere cu suflu diafan. Aici, structuri naturale și închipuiri, neașteptate asocieri de elemente structurale creează compoziții ingenioase și încărcate de mister, dominantă fiind receptarea spiritualului și poziționarea orizontului plastic în cele mai neașteptate conotații.
Însă lucrările Marei Diaconu beneficiază de o atenție sporită pentru spațiul perspectiv, pentru racursiuri și pentru reevaluarea mișcării, fie ea determinată de iluzia personajelor aflate într-o acțiune, fie de ritmica elementelor transpuse. Inclusiv culoarea creează o ambianță feerică și o dinamică accentuată a spațiului. Senzația de implicare narativă a scenelor și prezența unor povești vizuale spuse cu bucurie nu înlătură impresia de fantastic și de traiectorie imaginativă, care să activeze datele necesare unor compoziții cu tentă interogativă asupra dualității dintre realitate și reverie. La acestea, contribuie splendoarea tonurilor, degradeurile grizate și contrastele argumentate armonios și supuse unei picturalități expresive. Lumina este așezată în prim plan, captând întreaga energie a lucrărilor, iar transparențele reevaluate în diferite diluții și intensități pigmentare, pun în evidență desenul, concentrând armătura compoziilor și ductul pensulațiilor angrenate în acțiunea liniilor.
Acestea sunt tratate uneori gestual, alteori calculat, exaltând suprafața bidimensională, câteodată marcată de impresiuni ale punctului, ducându-ne cu gândul la flori, la implicări decorative sau la abia perceptibile forme concentrice. Preocuparea pentru ființa umană este așezată în contextul unor arhetipuri aparținând lumii primordiale, precum apa și aerul. Apoi, scena de interior misterioasă și studiul de personaj cu atitudine incisivă, deși enigmatice în felul de transpunere, sunt reflexul devenirii continue a omului, supus timpului și tânjind după o lume mai bună, pe care artista speră să o regăsească în spațiile poetice ale artei sale. Închipuite ca fiind salvatoare, acestea induc visarea, sugerată în lucrări ca alternativă la starea meditativă și la o acalmie, care face posibilă levitarea materiei.
Grafica doamnei Anca Boeriu este străbătută de acel zbucium continuu, pe care neliniștile ființei le lasă asupra acțiunilor sale artistice imediate. Formele generale concise permit ochiului larghețea de a descoperi în structura lor vibrația liniei, tensionând suprafața acestora ca o scriitură ritmică sau relaxând-o în pete ample de culoare, prin care actualizează date ale existenței prezente sau din istoria memoriei personale. Prin intermediul negrului, griului și roșului, adăugând aici și spațiul alb al suprafeței de lucru, ca actant implicit la vizualizarea directă a imaginii, sunt reevaluate contrastele existenței umane în contextul unor fațete ale lumii în care noi înșine ne recunoaștem.
De aceea, viziunea Ancăi Boeriu se integrează unui demers reflectând contradicțiile destinului uman, fiind o extindere a conștientizării multiplelor aspecte pe care le are viețuirea noastră în societatea de astăzi. Parcursul narativ al personajelor evocă respingerea realității și a întâmplărilor cotidiene, care rămân vizibile în configurări, dar care acced la implicarea în poveste a visului și zborului, activate de puterea gândului eliberator, făcând posibilă desprinderea sufletului de ceea ce este disonant.
Anca Boeriu ne sugerează faptul că putem visa și putem fi liberi, iar lucrul acesta îl realizează prin modulul vizual al corpului uman stilizat, un arhetip tratat în note originale și multiplicat în diferite contexte, cu referințe la individualitatea existențială, dar și la ideea de grup, familie, cuplu. Diversitatea comportamentelor afective se citesc în configurarea amplă sau reținută a brațelor personajelor, a palmelor posesoare ale unei puteri imbatabile, cu forță psihologică, detectabilă și pe chipuri, acestea absorbind în gestica lor trăiri umane intense. Trupurile au consistență și, indiferent dacă sunt decupate, recontextualizate în spațiu sau dacă sunt prezentate în bidimensional ori sunt acoperite de culoare sau de repetitive linii, uneori par că levitează și înving legile fizicii, alteori dau impresia evocării lor într-o stare de încremenire și acceptare. Portretele și autoportretele generează expresii care aduc în prim plan interogații ale căror răspunsuri le regăsim în discursul vizual al numeroaselor expoziții și trimiteri conceptuale spre ideea de destin, propulsată de Anca Boeriu în zona de experiment și inovație.
Din această perspectivă, tirajul este lăsat lateral, spectaculosul apărând din nevoia permanentă de a induce singularitatea trăirilor, transpuse prin cercetarea unor noi posibilități tehnice. Valențele plastice descoperite, permit demersului său grafic să fie compatibil cu alte ramuri artistice, precum pictura, volumul, instalația. Intervenția directă pe placa de gravat, apoi prezența decupajului și asamblajului, implică dorința de a aduce la un numitor comun bidimensionalul și tridimensionalul, la final, conceptul având atributul clarității și ineditului, la mare preț fiind ținut rezultatul derivat și din plasticitățile tehnice ale gravurii, ale acuarelei pe pânză, ale desenului în tuș, nelipsind nici implicațiile mix-media. Personajele sunt prezentate într-un areal emoțional provocator, de la introspecție la revelație, de la exuberanță la atitudinea introvertită, de la conștientizarea propriilor inadecvări la lumea discordantă în care sunt implicate, la triumful binelui, ca reflex al încercărilor prin care artista a trecut și al întâmplărilor pe care le vede în jurul său. Renegarea, dezacordul, afecțiunea, în variate reprezentări dinamice sunt motive de problematizări estetice ale liniei modelate în depline expresivități pentru că, până la urmă, aceasta este firul vieții și al destinului, vibrația ei tensională, fiind asemănătoare unor mici răni, pe care le înțelegem din matca aceleiași spiritualități a statului de om.
Prin intermediul autoportretelor, dar și prin implicarea altor psihologii și atitudini, Anca Boeriu creează o imagine a sufletului care mocnește în forma protectoare a trupului, abordarea sa antropocentristă spunându-ne cât de important este ca omul să se cunoască pe sine, să se întoarcă în propriul corp și în propriile gânduri, pentru a putea să se detașeze de atitudinile agresive venite din exterior, deopotrivă, accentul căzând și pe necesitatea de a fi în comuniune cu semenii.
Nicolae Alexi face un neașteptat recurs citaționist la anumite surse ale istoriei artei și, imediat, uneori chiar în aceeași lucrare, introduce privirea și efectele societății contemporane asupra trecutului vizual și social, pus în paralel cu un prezent desuet și aprig. Însuși artistul este subiectul unui autoportret cu halatul murdar de culori, trecând și lăsând în spate grupul atât de incitantului secol al XVIII-lea, care îl inspiră și îl contrariază. Însă toate aceste trimiteri sunt unite de importanța acordată de artist ființei umane, de reperele ei diferite în funcție de accentul conceptual evocat și de percepția care a generat aceste contextualizări ale desenatorului priceput să polemizeze în structura imaginii și să provoace indecizii perceptive pentru privitor. Inclusiv mesajele pe care le induce prin titlurile lucrărilor surprind, printr-o varietate de sensuri, livrescul subiectelor și spiritul labirintic al artistului, ușor de citit în meandrele operei sale. Nicolae Alexi stă pe un neclintit piedestal pentru generațiile care au subscris principiilor sale de profesor, dar și datorită propriilor interogații interioare în opoziție cu spiritul său ludic, afirmând accente parodice, prin problematizarea comparată a unor elemente aparținând unor regnuri diferite, unor comunități opuse, unor moravuri și epoci. Punând alături lumi incompatibile, dar relaționate de firul comun al unei existențe facile, Nicolae Alexi bulversează prin scenografiile excentrice. Privindu-le, putem înțelege faptul că lumea contemporană va privi mereu înapoi, iar acest recurs la trecut o va determina să poată merge înainte. De aceea, artistul tratează personajele cu afectivitate și trece mai departe știind că, de fapt, el este cel care nu se integrează contextului. Meseria de artist a fost privită mereu cu rezervă de cei din afara ei datorită boemiei sau felului ei „ciudat” de a iscodi viața și de a înțelege lumea, ceea ce se observă în atenția pentru microcosmosul uman și esența cotidianului, pentru chipuri și temperamente, pentru atitudini imediate și scene de viață, filtrate de capacitatea imaginativă a artistului și de experiențele sale culturale și existențiale. Tehnicile în care se exprimă păstrează unitatea de concept a viziunii, adică figurativul și identitatea academică a desenului, preocuparea pentru spațiul compozițional și pentru implicarea misterului. Aparența care definește statutul omului din arta lui Nicolae Alexi este amplificată prin „colajul între culturi, între lumi diferite”, acestea implicând importanța costumului, a statutului social, a falsei impresii. Pe de altă parte, devine sesizabil și refuzul unui anumit tip de sensibilitate umană de a privi mai departe de interiorul său, pentru că nu mai vrea să fie martora unei istorii care îi anihilează spiritul, prin contradicții și derapaje. Un leitmotiv al preocupărilor plastice ale lui Nicolae Alexi este ușa prin intermediul căreia ne arată îndoiala omului, frica de el însuși și neîncrederea în ceilalți. O simplă sugestie a unui personaj statornicit în cadrul ușii, într-un sinistru décor cromatic de albastru și gri, sporește amprenta dramatică a mesajului. Totodată, cealaltă fațetă a comportamentului uman, hotărârea de a păși în exterior, dincoace de geometria zidurilor, este prezentată drept o liberă alegere a fiecăruia de a se poziționa într-un anumit areal. Artistul nu caută adevărul, ci înfruntă lumea cu extremele ei, tocmai din cauza faptului că firea omului este schimbătoare și contradictorie.
Însă, prin sesizarea acestor nuanțe existențiale, Nicolae Alexi respinge idealitatea și afirmă tocmai acel adevăr pe care nu îl caută și pe care nu îl iubește.
Individualizarea imaginilor în diferite tehnici, impunând și o diferențiere stilistică susținută de un mecanism personal de înțelegere a formei, având la bază spontaneitatea și siguranța desenului, dar și analiza atentă, detaliată a structurilor selectate și reprezentate conform unor principii prestabilite, vin în arta lui Sidonius Ionescu din stăpânirea morfologiei clasice a studiului de atelier. Trasate hotărât și concretizând ideea inițială de expresivitate a imaginii, fizionomia nudurilor feminine se desfășoară în grafică, pictură în acrilic sau tehnici mixte. Liniile păstrează autonomia formei, chiar și atunci când reprezentarea trece de la configurația recognoscibilă la sinteza unor componente aparținând detaliului, unde voluptatea și senzualitatea se subînțeleg drept consecință a unor alcătuiri venite din sfera organicului. Atitudinea extrovertită a modelelor este surprinsă într-o abordare distinctă, de la senzualismul erotic la configurarea unor corpuri ale căror atribute artistice cuprind racursiuri și proporții, dar și implicarea unei atitudini statice și deopotrivă dinamice, dând impresia de fluiditate și disipare a formelor sau de gestică dezinvoltă în trasarea desenului. Diseminarea caracterelor, în măsura în care o impune problematica stilistică, intră în zona metaforei, capacitând atitudini variate ale personajelor feminine și o cromatică pe măsura impulsului de a aduce armonic la un numitor comun forța tonală a policromiei în pictură, plasticitatea liniei incizată hotărât în gravură ori șocul optic al unor tonuri puternic pigmentate în acuarelă, tuș și liner. Așezarea lor spațială este susținută de ducturi grafice verticale, orizontale, curbe și continue, de trasee succedându-se în mișcarea internă a formei și în energiile tensionale ale acesteia, reformulate de la concret și erotic la receptarea spiritualizantă a expresiei plastice. Impulsul mișcării, alertând ritmic suprafața prin ductul învolburat al grafismelor, se oprește asupra unui echilibru de ansamblu, având în subsidiar o modalitate personală a artistului de receptare a siluetelor diferit tratate. „Texturile erotice” din linogravura și acuarela, mai potolite cromatic, au în contrapondere seria de compoziții pictate, unde alăturarea nuanțelor epatează, păstrându-și dispunerea în zona rafinamentului contrastant. Uneori figurativul explicit este contextualizat de note fantastice, de rinoceri și insecte fabuloase, reliefând conformismul timpurilor pe care le trăim. Roșul este o culoare recurent folosită de artist, iar din perspectiva trimiterilor ei simbolice spre seducție și senzualitate, aceasta denotă un anumit tip de mesaj și experiență existențială, un anumit tip de comportament provocator, adaptat intenției inițiale de a aduce în planul aceluiași concept subiectul și conotațiile lui specifice. Arealul morfologic însușit și experimentat de-a lungul anilor îl proiectează acum pe Sidonius Ionescu în situația graficianului în plină forță creatoare, fiind un artist care vine în descendența dascălilor săi, a căror concepție asupra imaginii grafice pornește din învățătura academică și din permanentele căutări experimentale.”
Urmărește știrile Obiectiv de Argeș și pe pagina de Facebook, pe grupul Ziar Obiectiv – Știrile Argeșului, pe Google News, pe Tik Tok sau direct pe canalul de WhatsApp
Urmărește știrile Obiectiv de Argeș și pe pagina de Facebook, pe grupul Ziar Obiectiv – Știrile Argeșului, pe Google News, pe Tik Tok sau direct pe canalul de WhatsApp
